Un cantec despre dezbracat … de masti, de suflet, de angoase

Asaf Avidan scrie si compune pentru suferinzi sau cel putin asa imi pare mie, si cum gusturile muzicale reprezinta ceva pur subiectiv, fiecare e liber sa interpreteze cum doreste.

Nu aiurea am ales titlul pentru aceasta postare – imi pare ca omul vorbeste in acest cantec despre dezbracaciuni de tot felul: de “purificarea” prin care ar trebui sa trecem toti la un moment dat, de aruncatul mastilor ce ne tin la distanta de cei din jur sau care dau impresia ca nu exista vreo distanta, de toate pieile alea moarte pe care ar fi frumos sa le inlaturam de pe noi, dar si de curajul de a purta cu asumare imperfectiunile, hibele, temerile si grijile inerente pe care le avem cu totii. Si da, cred ca tot ce am trimis in propriul recycle bin, proiectiile abandonate, sentimentele pe care le-am pus bine in sertarase inca ne dau tarcoale din cand in cand si exercita o atractie periculoasa asupra noastra.

I am dressed to kill
In my old skin
In my old skin
Save me from the same
Primordial sin
That’s deep within

Advertisements

Cand nu te mai (re)gasesti in tine

Imagineaza-ti ca esti inchisa intr-o camera si ca ai atarnate┬ápe perete o serie de tablouri/ ipostaze cu tine in diverse momente din viata; tablouri cu zecile, sutele. Tu in fiecare din ele, de fapt, proiectiile personalitatii tale, totului tau unitar, vizavi de realitatea inconjuratoare a.k.a prieteni, familie, colaboratori, cunostinte, etc. Cum spuneam, esti tu, cel/cea pe care ti-ai dorit, de multe ori constient, de mult prea multe ori subconstient, sa il/o arati. Hai sa repet, sa parafrazez: tu ai facut in asa fel incat cei din jur sa te vada, perceapa, inteleaga, aprofundeze, observe, intr-o anume lumina, si dintr-o data vine cineva, o forta invizibila, cu un topor in mana sau o bata sau orice obiect contondent, si sparge fiecare tablou. Azi unul, maine unul sau chiar doua si tot asa … cam asta inseamna acum terapia pentru mine: multe tablouri distruse, nimicite, reduse la praf si pulbere si cioburi. Si eu ce fac acum cu ele? sunt ale mele, nu? eu le-am creat, eu le-am nascut, eu le-am perpetuat, numai ca acum ele sunt o frumoasa adunatura de foste sau inca actuale euri; complicat, nu? cu fiecare noua sedinta mai distrug un mit, mai adaug la gramajoara niste reziduuri, hai sa nu le zic reziduuri, suna urat si poate incorect, mai adun niste ramasite. Ori eu cum mi le asum acum? asa … dezorganizate, libere si in cadere libera, divizate si ….you get the point. Pai … e al naibii de greu, de solicitant, de complex si usturator. Da, pentru ca te doare prin tot corpul, doare sa te dezbraci de ceea ce stiai tu ca esti si totusi nu esti si tu stiai ce nu esti. Undeva, pe dinauntru, stiai, dar nu erai nebuna sa recunosti, e mai comod si firesc sa bagi sub pres, sa nu te dai de gol. Uite totusi ca a devenit sufocant si apasator si iese la suprafata. Defulezi, te cureti, cioburile alea sunt parti din tine, mai bune sau mai rele, dar ale tale 100% indiferent ca vrei sau ca nu. In mod ideal in fata ta se va ridica o oglinda si te vei vedea poate pentru prima oara asa cum nu ti-ai permis sa o faci pana acum. Dar si asta presupune rabdare, rezilienta, aprofundare si, in final, acceptare. Si mai presupune o nevoie imperioasa de schimbare. A ta cu tine. Pentru ca nu te mai intelegi uneori, pentru ca nu te mai gasesti, pentru ca iti e greu sa duci fiecare zi in carca si pentru ca dezechilbrul din tine e prea mare si continua sa se adanceasca cu fiecare zi in care stai si-l vizualizezi ba chiar contempli fara sa ii aduci vreo modificare. Pentru ca te simti un fake, pentru ca nu stii sa-ti explici cum ai ajuns aici si te temi ca vad si altii prin tine.

Presupunand ca treci de etapa cu oglinda si ca ajungi la acceptare, pasul urmator ar fi sa te intrebi: cine o sa ma mai placa asa? cine va mai “vorbi” cu mine? pai … si, da, va suna siropos si rascolitor de adevarat si des intalnit – TU – doar tu poti sa te placi pe tine pentru ca apoi sa ai pretentia sa ceri si celorlalti sa o faca.

De multe ori in ultimul timp am crezut ca ceea ce mi se releva in timpul terapiei e ca o sentinta finala care va influenta absolut fiecare aspect al vietii si al relatiilor mele cu cei din jur, dar nu e mereu chiar asa. Alegerea e la tine, tu te recalibrezi, daca vrei, tu te adaptezi si ajustezi, nu cei din jur. Cat timp exista procesul numit “evolutie” si cat timp ma angrenez in el, cat timp imi dau voie sa ma las afectata de el, am posibilitatea si alegerea personala de a imi schimba optica si perspectiva, dar mai ales modul in care ma raportez la fluxul de informatie pe care il primesc si pe care ma straduiesc sa il inteleg. Da, voi fi destul de circumspecta cu reactiile mele, imi voi pune mai multe intrebari decat de obicei, ma voi distanta atat cat voi considera necesar pentru a-mi da voie sa ma privesc in oglinda fara sa ma mint. Si ma voi apropia cand voi sti ca sunt pe drumul cel bun. Nu cred ca exista sentinte finale cum nu cred ca exista doar alb si negru.

VA URMA …

Don Quijote si morile de vant

A fost odata ca niciodata o fata naiva care a iubit cu disperare un barbat. Ca orice fata care si-a urcat pe un piedestal obiectul dorintei si afectiunii, si a noastra protagonista s-a ales cu julituri si cucuie atunci cand a realizat ca faptele valoreaza si vor valora mereu mai mult decat niste cuvinte ambalate frumos si cu patos. Cand refuzi sa te mai lupti cu morile de vant si te dezbraci de rolul de Don Quijote incepi sa te gandesti mai bine la rolul pe care ar trebui sa il ocupi tu in viata ta si iti asumi tot ceea ce vine odata cu asta.

 

Pregatiri de sarbatori…

Te loveste in plex. La inceput e doar un drum ce trebuie efectuat pentru ca apoi sa-l tai de pe lista. Nu te poti ascunde si nici macar nu ai de ce sa o faci. Oricum o dai si orice ai zice, mersul in cimitir pentru a atarna o coroana ornamentala (Craciun, sarbatori, asa se face la noi, deh, cica trebuie) la crucea tatalui tau te rascoleste. Si ajungi acolo, te apuci minutios de treaba, cauti unghiul potrivit, iti repeti in gand ca atunci cand vei veni cu mama (a doua zi de Craciun, tot dupa datina) ea va analiza si va evalua succesul sau esecul demersului tau, deci must not screw up! si cand aproape ai terminat, vezi ceea ce inconstient evitai – poza lui …si te izbeste: durerea, furia, neputinta, tristetea, dorul, dorul asta nemilos si crunt…. si te pui pe plans pentru ca doar asta poti sa faci. Te-ai abtinut destul. Te descarci si apoi pleci spre casa unde te duci sa executi pregatiri de sarbatoare; numai ca tu ai vrea orice mai putin asta. Pana la urma a devenit si asta normalul tau de cand el nu mai e. Un normal ce incomodeaza si te strange la suflet, dar un normal pe cat de normal, pe atat de anormal perceput de mintea si simturile tale.